Dan Deacon, super cafeinizat

Ceva a revoltat in tine entuziasmul de primavara. In loc sa fie calm, melancolic si visator, demn de pastelurile proaspat inflorite, il simti ca o bila de energie in gat. Iti arde esofagul si te face sa tipi. Poate s-a intepenit in tine “anarhia” din jurul summit-ului sau poate te-a starnit Dat Politics, la Rokolectiv, cert este ca americanul Dan Deacon, artisul rotund, cu rame rosii, lipite cu scotch, ti-a asediat in viteaza creierul, precum un soldat electronic, cu mii de beat-uri impulsive. Vrei sa dansezi, sa te zbati si sa faci zgomot.

In muzica lui, totul pare absurd, mult prea rapid ca sa fie real, mult prea constant in viteza ca sa nu existe. O frenezie de loop-uri construieste ritmul intr-o impetuozitate nervoasa de sunete abstracte care te transforma in dans spasmodic. Este o hiperactivitate sonora care da aspectul, atat tie, cat si lui, unui maniac post punk. Universul nu mai are nici un inteles, asa ca, de ce sa nu-ti faci de cap atata timp cat isteria se revarsa din boxe? Sa fie noise, in supra doze!


Cand face live, americanul pare sa fie preocupat doar de ce suna bine pe moment (!). Muzica da navala peste tine cu tempouri care iti intepenesc mintea si isi lasa amprenta. Iti place sau nu. Cale de mijloc nu cred ca exista. Muza lui este influentata de new rave, punk rock si pop, de muzica din Looney Tunes si The Simpsons. Peste toate, domneste improvizatia si spectacolul. “As putea provoca audienta la o discutie, as putea spune ceva ridicol, cum ar fi cateva numaratori inverse elaborate si fara sens, poate le cer sa stea in cerc, pentru un concurs de dans. Dar, de la noapte la noapte se schimba atat de multe, asa ca niciodata nu stii”, spune artistul. In timpul show-urilor, Dan Deacon implica audienta in spectacol, intr-un mod atat de banal si de copilaresc, incat toata lumea ii face jocul cu un entuziasm salbatic.

“Cand cantati, uitati-va la copacii de acolo si amintiti-va ca la un momentdat totul era acoperit de acesti pomi frumosi, dar acum, in locul lor se afla un centru studentesc super modern. Asa ca priviti acesti copaci, intindeti mainile la cer si cantati cu veneratie pentru acesti pini preaputernici, care cresc pana la cer”, si toata lumea ridica mainile si canta odata cu el. “Cantati la tipul ala in tricou negru”, adauga Deacon dupa cateva versuri. “Cred ca am acest talent de la mama mea. Ea reusea mereu sa convinga oamenii sa faca lucruri pe care de fapt nu le-ar face”, explica artistul.

Cand era copil, a cantat la trombon. Pe la 13 ani a primit un calculator Compact, care venea impreuna cu un mic soft. Acesta i-a permis sa urce muzica si sa priveasca sunetele, sa asculte si sa reasculte, pana iesea exact ceea ce trebuie. “M-am indragostit de soundul pe care nu il puteai canta la instrumente, care exista doar in calculator”, explica Deacon. Mai tarziu, a studiat compozitie electro-acustica la New York si s-a mutat impreuna cu sase prieteni, in orasul port, Baltimore. Au format Wham City, un grup de muzicieni si performeri care organizeaza petreceri si concerte cu artisti pe care ii cunosc personal sau prin prieteni. Nu scot profit din asta. Au unul, doua spectacole pe luna, cateodata in locatii predestinate, altadata in case, depozite, alei sau parcuri. Baltimore nu are locatii pentru astfel de evenimente, asa ca totul se intampla ilegal, in aceste locuri. “Problema este ca scena a crescut prea mult si au aparut toate aceste legi ciudate in privinta rave-urilor. Daca te prind ca faci o “petrecere”, iti dau o amenda, daca faci un “rave” poti sta la puscarie 20 de ani, pentru ca favorzezi consumul de droguri care apare in astfel de imprejurari!”.

In prezent, spune despre el ca este “compozitor de live” sau “compozitor si interpret”. “Termenul de solist nu mi se potriveste. Desi cant intr-un fel, nu sunt cantaret. Cred ca sunt muzician, dar nu dau atentia cuvenita acestui aspect”, recunoaste Deacon. “Cand am inceput sa pun show-uri in scena, am fost indemnat de dorinta de a face live. Majoritatea lucrurilor erau inregistrate, de fapt toate, fara vocale, asa ca dadeam aceste reprezentatii stranii, in care alegeam oameni din public si ii puneam sa zica lucruri ciudate. Dar m-am simtit ca si cum faceam regia pentru o piesa de teatru dubioasa, asa ca mi-am cumparat niste pedale, am gasit doua generatoare de semnal in gunoi si am inceput sa fac tot acest zumzet neobisnuit. Asta m-a plictisit la culme. Am incercat sa le imbin pe amandoua: interactiunea cu audienta si ceva chestii preinregistrate, cu focus pe procesarea efectelor vocale, codarea cuvintelor si distorsionarea undelor de sunet, deja patrate".

Dan Deacon isi instaleaza set-up-ul de live in mijlocul ringului si lasa isteria sa se prevaleasca asupra lui, la propriu. Tipa si se zbate alaturi de publicul pe care il scoate din minti. “Cand am inceput, majoritatea seturilor pe care le faceam nu aveau parte de o scena. Asa ca m-am obisnuit ca oamenii sa stea chiar in jurul meu, iar mai tarziu, cand am avut parte de scena, pur si simplu m-am simtit inconfortabil, ciudat, oamenii nu mai dansau atat de isteric, asa ca am facut din asta o regula”. Set up-ul sau de live este ca un instrument format din mai multe parti: un procesor de voce, generatorul de unde de sunet, un ring modulator si clapele. Toate sunt lipite de masa cu scotch de culori diferite si nici una dintre ele nu este modificata in vreun fel. Un craniu transformat in stroboscop tine loc de proiectii. Deacon le ofera oamenilor foi de hartie cu versurile pieselor, majoritatea suprarealiste sau copilaresti, depinde de piesa, ca sa cante cu totii. Unele versuri le scrie dupa ce compune muzica, altele le face in timp ce o compune, unele au sens, altele sunt doar pe baza de fonetica, doar vocale si consoane. In piesele sale se aud animale, pentru ca “pur si simplu imi place cum suna, nu ma gandesc la definitia cuvantului”.

Wooody Wooodpecker

Prima piesa de pe ultimul sau album, The Spiderman of the Rings, scos anul trecut, la Carpark Records, “Wooody Wooodpecker" contine rasul convulsiv al personajului animat, in loop, distorsionat, un sfarait de sitetizator in crescendo, note intepatoare, percutii mecanice care ajung pana acolo unde tendoanele unui om s-ar putea rupe. Este ca si cum Deacon te-a blocat undeva intre “iritant” si “captivant” si nu are nici un stres sa repare ce a facut. In piese distingi si gabba techno, si happy hardcore. Artistul arunca cu rock noise in pop! “Cred ca pop-ul este foarte important. Este foarte ciudat insa, cum multi oameni spun ca albumul meu nici macar nu este muzica. La inceput faceam foarte multe seturi de astfel de noise, asa ca pentru tipii cu noise- ul eram tipul fascinat de pop, iar pentru cei cu pop-ul eram tipul obsedat de zgomot”, explica Deacon.

Wham City

Piesa de rezistenta a albumului este “Wham City”, muzica dedicata grupului sau de prieteni din Baltimore si orasului care l-a umplut de energie, precum pe detroitieni, Detroitul. Piesa contine tot felul de beaturi hipnotice, sintetizatoarele Kraftwerk, ciocanele lui Steve Reich si clapele lui Terry Riley. Te duce insa cu gandul si la Muppet Show, pentru ca, desi este epic si plateste tribut compozitorilor pe care i-a invatat in scoala, nu rezista indemnului de a se juca cu copilul din tine. “Am intalnit oameni care au pus aceasta muzica copiiilor. Unora le-a placut foarte mult, altora li s-a parut doar zgomot, ceea ce cred eu ca e bine. Imi doresc sa fac muzica care sa placa oamenilor care nu au notiuni preconcepute. Adica preferintele lor nu se bazeaza pe “imi place asta pentru ca lui cutare ii place asta” sau “nu-mi place asta pentru ca cutare nu asculta asta”, intelegi ce vreau sa spun? Incerc sa scriu muzica care, intrinsec, sa placa sau sa nu placa, in functie de ceea ce muzica in sine a fost, decat in functie de nu stiu ce trend, in caz ca face sens ce spun”, incearca Deacon sa-si explice soundul.

Ping-pong cu de-dans, 

de unde luati ultimul album Dan Deacon – The Spiderman of The Rings 

Downlodeaza aici, trecutul artistului 

surse: aici si aici