Moimir Papalescu & The Nihilists

Pe scena se urla ca la rock, ca la rock! In loc sa-mi acopar urechile, cum fac de obicei cand aud astfel de sunete, ma umfla subit rasul. Ma uit la cei trei care canta pe scena si ma scutur de buna dispozitie surprinzatoare. Cu mainile in buzunar, imi lipesc urechea de fotografia miscatoare si rad iar. Cred ca imi place si nu-mi vine sa cred.



La chitara se misca sacadat o Morticia miniona si blonda, cu parul umflat, subjugata sunetului clash, electropunk, post-punk si foarte experimental. Ea este Le Petit Sonja. Vorbeste ca un soricel, chitz, chitz, cand multumeste publicului. Cand canta, isi pune la ochi ochelarii albastrii, cat fata, iar vocea ei devine grava si matura. Sunet electronic din plin, tehnic si analog, de la omul dur care sta neclintit la clape si la taste. Isi misca doar degetele, grabite catre niciunde. Este Moimir Papalescu, Contele Dracula al lui Bram Stoker, din 2007. Pe laptop scrie “Lost”, iar el seamana cu John Lock, personajul chel, cu ochelari de soare, din serialul “Lost”.

E concert, e live, dar se striga “uuu” timid intre piese. Cateva plete si mai multi clubberi, chitari electrice care te zguduie techno si lumea care sta totusi, infipta in podea. Sa nu ne miscam prea tare, sa nu ne lovim! Iar capetele se clatina continuu, de parca ar aproba sau ar nega. Asa se poate dansa si la masa! Si se danseaza la masa, de pe canapea, asa. Galagie! Dau ca un copil cu bazdaci din picior si las muzica sa se prelinga pe timpan, sa ma isterizeze. Este atat de bine, incat in sfarsit, se aplauda! Solistul spune niste cuvinte in ceha si nimeni nu intelege nimic. Traduce apoi in limba universala, cu o voce de calaret singuratic care starneste mainile in aer, precum nisipul in desert, in goana lui dupa sunet.


La prima pauza intre piese simt energia cum iese prin toti porii, vreau sa ma odihnesc mental si vreau sa strig: “Acum un blues, acum un blues!”. Insa, blonda cu buze rosii si tenul alb continua sa cante agresiv la microfon, din toate pozitiile. “Un DJ nu va putea sa faca asta niciodata”, ma gadesc si o fixez in memorie cum danseaza exorcizata sub transa creata de ea si de oamenii ei. Te smuceste scurt, si involuntar, si robotic. Dar nu-ti dezlipesti ochii de scena. Micuta Sonja se misca ca o pisica ritmata, vreme de doua piese traite intens. Sugar pop, zahar pop. Nici un pic de minimal.

Se anunta ultima piesa, iar vibeul de concert se declanseaza automat, de parca Contele Dracula a apasat pe buton. Pana acum, lumea a stat ca piatra, care astepta sa vina cineva, sa o arunce in apa, sa faca pleosc! E deja a treia oara cand chitaristul spune “this is the last song”. Cred ca la un momentdat, o sa devina isteric si o sa urle:”I tOLD YOU ThIS IS `thE LAST SON~G!”. Pentru ca sunt o trupa cu personalitate.

published in FHM