Ieri seara, in B52, Shake Sauvage si Cosmiq Microbiq se miscau de zor la laptop si la playere. Le lipsea microfonul si m-am ofticat, pentru ca ei sunt singura voce din muzica electronica pe care o accept. Aproape ca tanjesc. Shake Sauvage a renuntat la muzica bip ba pa lu la si punea minimal (later edit: "Nu puneam frate minimal, cel mult o piesa"). Mi-a spus insa ca, in seara asta, la Embryo, se va intoarce in anii ’70. Era gol. Cativa stateau pe canapelele din piele, de parca ar stain limuzina, beau, vorbeau, beau, vorbeau. Ieftin la B52, sa tot bei si sa vorbesti. Printre franturi, il auzeam pe de dans cum se converseaza cu un inalt. “Asteptarea, asta este esenta minimalului. Mie asta imi place (…) asteptarea, asteptarea!”, spunea de dans. “Dar eu am un reflex de care nu pot sa scap”, explica inaltul. Dupa care muzica le-a inghitit cuvintele si n-am mai prins de la de dans decat ca “este o revolutie!”. Ritmul creste, piesa este buna, lumea fluiera un pic, iar tradintionalul “Bine Pagal!“ se transforma, undeva in spate, in “Libertate pentru Internullo!”. Mai pleaca niste oameni, parca suntem tot zece. Nota zece.
Razmerita la B52
Made in USA
Din cand in cand, dintr-un motiv sau altul, ajungi la o petrecere unde de fapt nu-ti doresti sa fii. Mult prea obosit ca sa iesi din casa, iti dai un refresh, iti pui o taliagtella in frunte si purcezi la WTP, in speranta ca vei prinde un dans de majoreta de-a lui Danny Taliagtelle. La intrare poti sa cumperi mai ieftin, la negru, atat bilete, cat si invitatii. Setul de la ora 11 este de fapt setul de la ora 12. Nu face el warm-up, cum era de asteptat, ci Negru. In spatele lui pluteste fantomatic o sapca alba, care ne lasa sa ghicim ca e si invitatul serii in jur, pe la pupitru. Mai iveste capul, mai face cu mana ca Bush, mai starneste niste tipete nerabdatoare. Parca niciodata nu s-a auzit atat de clar, atat de bine, la WTP. Deci se poate, chiar daca aici, mereu, “arhitectura este de vina”.
Danny coboara in public, da noroc cu un admirator, face poze cu alti trei, imbratisati pe dupa gat, inspecteaza sala cu prvirea, misca niste pasi de dans in tenesii argintii si se bate cu pumnii in piept, ca Tarzan. Il pierzi imediat cu privirea, caci e mic de statura si e jucaus. Ar fi bun de reclama la orez. Ca de obicei, Negru este imbracat, zici ca este parte din Wu Tang Klan. Nu pune hip-hop, e pe house dansant, dar nu merita proiectii, el e bun de parteneri media, printre care si ProTV Magazin (!). Un pokemon cu ochelari de soare danseaza agitat, parca desface robotic borcane, in transa, cu capul pe spate. In jurul lui, toata lumea sta. El simte diferit.
Intra si Tenaglia la platane, isi face vizibila prezenta cu doua reflectoare mai mici sau doua lanterne mai mari, cam cat cat doua faruri de camion. Ia microfonul si spune plin de respect: “îhî, îhî! Romaniaaa, Bucharest, weah! Please give it up and show your love for your wonderful DJ Negru!” si toata lumea aplauda. “I want you to be yourself and I like this room, you are goanna stay till sunrise. Did you bring your sunglasses?” si pokemonul confirma cu “Yeah”. “’Cause I won’t goanna stop, ain’t goanna stop! God bless you, let’s start!” si incepe. Ce e asta, corul Madrigal? Ar merge niste proiectii cu niste ciori; nici un croncanit n-ar fi rau sa se auda. In timp ce pe deasupra multimii cateva mobile imortalizeaza inceputul apocaliptic, tu realizezi ca trebuie sa treci pe la bar.
O voce zice pe nas “Be yourself” si se termina in ecou. Urmeaza un house ok. Apoi niste minimal, ta-ta-ta, ta-ta-ta, Loco Dice style. Pana se aud niste indieni: “Aii, oii, aii!”. Apoi apar in piesa si niste maimute. Maimute. De cand e tribalul ceva rau? Danny da din maini de parca ar face gimnastica ritmica cu o panglica. Incepe o alta voce, zici ca este rugaciune in limba arabeasca. Limba este arabeasca. Numai bun momentul pentru niste lasere verzi. Pe un fundal de cascada, Danut presara niste tipete ascutite, dupa care pune din nou house. Te gandesti ca vine vara, ca te vei duce la plaja. Fata care din cand in cand il vede la club pe Florian Pitis il incadreaza pe Danny la categoria “marfa caterinca de tot”. Iesi in hol, cauti loc liber pe-o perna si mai stai jos. Rokolectiv a fost over doze.
La toaleta, in timp ce o fata se tapeaza in oglinda – a dat deja gata jumatate de cap – alte sapte fac intrunire – se pleaca la Expirat. Ce bine ca a venit caldura, mai faci o tura pe-afara, sa mai sara somnul, sa se intarate Danut, poate prinzi si tu dansul de majoreta. La 2:30 insa, e boring de-a binelea. Numai bassul e de el. Se mai joaca din cand in cand cu luminile, acopera si descopera cu mana farul de la camion, lasa lumina sa ajunga la tavan sau si-o pune sub barbie, ca in Blair Wich Project. Este scarry, dar sparge monotonia, mai fura un fluierat. In sfarsit o piesa mai antrenanta, dar i-o taie alta, pe care un barbat se intreaba “can you feel me?”, dupa care o tine vreo doua strofe cu versuri precum “open the door and set me free, iei, iei, iei…all your life and glory doesn’t mean so much to me”. In rest, le imbina bine, atunci cand le pune pe bataie. Bravo Danny! Un DJ roman isi da cu parerea, ca Danut este nervos, ca el nu greseste, ca acum se intampla ceva, ca nu se aude ca lumea. Oare ce se intampla? O fi de la fusul orar? Din cand in cand, mai dispare de la pupitru, lasa piesa cateva minute, chiar si zece, apoi reapare. O fi ca Richie Hawtin cateodata, ii ia doua ore ca sa intre in set. Mai intai iti pui servetele in urechi, mai stai cinci minute, dupa care pleci.
O somne mio, Danny adio! Este 3:30.
Kinda Kinky
Exotica, bossa nova, merengue, cheeky retro, future sounds, samba, 60's groove, vintage rock, disco sounds, salsa, early electronica, Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Martin Denny, Nancy Sinatra, breakbeat, hip-hop, French, Italian new-wave, cinema soundtracks, electro-lounge, funk, world beat, jazz. Are o camera plina cu 20.000 de vinyluri.
“De obicei, in piesele mele pluteste un element organic si retro. Nu conteaza ca retro vine din anii ’60, ’70, ’80 sau ’50, aceasta este singura tema care se repeta in ceea ce fac. In sufletul meu insa, ma duc mereu la sfarsitul anilor ’60. Aceasta este o perioada care atinge un nerv in mine cand vine vorba de muzica, de politica, de arta, de design si de film. Seturile mele nu sunt doar despre asta, dar este o perioada care imi este foarte draga. Atunci a a avut loc un fel de trezire, a fost momentul cand lumea a privit la acest viitor perfect. Cui nu i se pare asta seducator? (sursa)
Sa ne amitim, cum a fost anul trecut, pe 20 mai
Astept bip-ul care sa ma scoata din casa. Bip! Am plecat. Ora unu. Intru in Space; desi se numeste Eclipse, el tot Space ramane. Dreamrec scutura cativa copaci de flori. Ringul este aproape plin. De dungi. Cu o pasiune vadita pentru miscarea vinylului, la platane sta Ufe. Si el in dungi. Si prietena sa in dungi. Organizatorii, baietii de la Flama, le multumesc petrecaretilor ca au venit la party. Ce frumos… Te pup, te pup. Altii au ales DJ Krush, muzica buna, 60 de grade si bere calda.
Aici este aer. Lume funky, muzica funky. Tenesi peste tot, cu exceptia unei pisici care se gudura ritmata pe langa prietenul ei. Preturi mici la bar. Un metru de tequila, 50 de lei. Se dau cateva. “Asta da muzica serioasa. Nu ping-ping”, se rade un tanar cu manecile de la tricou suflecate. In jurul meu, mult piercing. Iata si fata video-clip, care se misca regizat, dupa ce a exersat patru, cinci miscari acasa, in oglinda. Muzica, tip ta tiri, tip ta ta. Uptempo.
Ursula isi pregateste discurile, ascuns in spatele pupitrului. Este vegheat cu atentie de Flama, nu cumva sa i se intample ceva! Intra. Muzica pentru alcool. “Ce bine suna asta!”, se zice de-o piesa. Era de la piesa? Degaba fluier, nu se aude nimic. Arin tin tin tin, arin tin tin. Subiectiv vorbind, DJ-ul se simte el insusi, intr-un videoclip. Iti trebuie stil, sa misti butonul cu stil. Scoate ce e mai kinky din tine. Drept dovada, palmutele primite la fund de o fata. Lumea se misca hip hop.
Se danseaza in portugheza. DJ-ul opreste muzica si primeste ofranda petrecaretilor. Atat? A fost set de o ora jumate? Se vrea mai mult. Se rascoala, se tipa, se cere, se fluiera. Se scandeaza „Ur-su-la, Ur-su-la”. Bun numele, nu am auzit pe nimeni niciodata strigand Klei-nen-berg. Ursula nu pleaca. Atunci de ce nu pune? Se odihneste? S-a luat cu-ren-tul.
Ma duc la toaleta. Este singurul club din Bucuresti care are canapea la baie. Asa ca, inevitabil, mereu gasesti doua fete puse pe ras. Si inca una care danseaza in oglinda. Soundul explodeaza. Toata lumea bea si sare, ca in scoala generala, pe Kriss Kross – Jump. De aici, o da in techno. Incredibil! “Parca e Dobrica in provincie”, spune iubita lui si confirma ca, artistul are si el remixul. Dragostea... Iata-l si pe Sica. Locuieste in Vama Veche. Acum face parte din Flama. Umbla titirizat, cu trebuincioase.
Acolo unde pupitrul DJ-ul-ui este pe o scena, in cel mai scurt timp, pe acea scena, va dansa o fata. Fata de pe scena da mereu foarte bine din fund. Daca pe scena nu este o fata, atunci este Paulica. De aceasta data, imbracat ca la plaja, fireste, in dungi. Boxa este ocupata. Sta pe ea, un jucator de sumo, imbracat in bodyguard. Dau un sms: “e foarte tare!”. Pai normal. La bar nu mai sunt pahare mari, asa ca orice mix (si remix) isi mareste taria. De asemenea, alcoolul ajunge mult mai repede, mai intai pe haine si apoi pe jos. De cand nu ne-am mai vazut! Cum se zice, la multi ani? La club, ca in publicitate: foarte multa ipocrizie. O fata nu vede scara, un baiat o prinde. Dansezi ca un miriapod! Sau cum dansau ai nostri, “rata”. Iata si un pirat. Ce ciudat! Eee, everybody, eee, we want to party. Iarasi stop curent. “Asa ma, da-i drumu’!”, scratch, scratch. Si-am tinut-o asa, pana la cinci. Revigorant.
downlodeaza un set cu Ursula 1000 aici
Premii
Este Nights.ro Awards, este ora 22. Ringul e gol. Narcissa cu doi de “s” a pus un CD. Bem o cafea, ne uitam la o plasma. Se da muzica mai tare, se da drumul la intrare.
- Si cati au intrat?
- A intrat un om.
La intrare se dau evantaie. Unii le pun in geanta, suvenir util. Ca sa ajungi la scena, treci prin zona Kent, unde fetele iti iau adresa si iti dau invitatii la Danny Tagliatelle (set de la 11 noaptea, la 6 dimineata, pe 19 aprilie@WTP). Aici pune muzica Faster.
- Asta-i Faster?
- Nu, e Nicu Alifantis.
In buticul de pe hol, personalul se intreaba intaratat, “oare la cat incepe Samim?”, “oare cat e intrararea?”. Oare au stat peste program? Oare au venit si prietenii lor? Te asezi, mai citesti o revista, Faster te face sa dai din picior. Privesti: mai multi pokemoni, baiatul hip-hop, domnisoara cowboy, cu tocuri cui, fata cu smiley-ul infipt in conversi, blonda bronzata, in pantaloni scurti si bodyguarzii care parca se duc la razboi. Apare Cosmina, apare un fotograf, trece si Raresh, are si discuri, el face mainul, n-ar fi trebuit sa stim, dar asa ne dumerim, la ce poate folosi o intrare VIP.
Insufletita de propriul ei sound, Narcissa da singurica din mana, in timp ce Raresh acorda un interviu de 30 minute, la doua camere si un microfon, la panou, la panou. La 12:30 este inca golisor, dar se ridica mainile la primele ligheane. Cosmina intreaba “Gata?”, isi ia avant in mersul de felina si urca pe scena. Narcissa suna trance, poate nu e trance, Cosmina vorbeste, mimeaza, caci nu se aude, Narcissa danseaza in spate pe bune. “Trebuie sa taie basul!”. Narcisa nu taie basul, Narcisa danseaza pe bune. Narcisa in sfarsit taie basul si se aude: cel mai bun DJ strain in Romania este Tiesto. Mi se pare normal, totul e pe bune.
Premiile Nights au evoluat. Diplomele sunt acum inramate, iar cei care acorda premiile nu mai sunt pe post de copii de mingi la diploma, ca acum doi ani, zic si ei ceva. Cum ar fi: “Evenimentul anului 2007 este Sunrise – Sunwaves II Festival, la Mamaia”. Urca Ghinea. Cristi ii inmaneaza premiul. Ghinea multumeste. Trebuie sa dau si eu un premiu, sa stau langa scena, panica, “nu pleca”, poate fug cu diploma si-o postez pe blog! Nu fug, stau, o privesc pe Cosmina, care s-a schimbat, de la fusta scurta, acum poarta pantaloni si multe coliere aurii. Imi astept randul, sa ma avant pe scena, in timp ce oare cine imi face vant, sa urc, sa zic si eu ceva, sa graseiez mult: “Cel mai reprezentativ DJ din strainatate este Raresh”. Urca Raresh. Ii inmanez premiul. Raresh multumeste. Dupa el s-a clasat Rhadoo, iar pe locul trei, hei, Adrian Eftimie, ce-i, te miri ce-i, nu te mai miri, sa zicem, te-ai obisnuit cu ei. Se striga “Bine Pagal”.
“Tineti-va plicurile la voi”, trece un indemn pe la ureche si ma amuz de Gojira, care e Darth Vader, dar mie-mi place sa ma gandesc la Daft Punk. Daft Punk urca pe scena in uralele multimii si spune: “Cea mai buna productie electronica muzicala romaneasca din 2007 este Internullo – Sentimente, Nea Marin Remix”, adica Rhadoo remix. Urca Rosario. Gojira ii inmaneaza premiul. Rosario multumeste. Isi primeste trofeul din inox, marginit de doua fete vesele si topaitoare, de parca ar fi fost animatoarele lui. Urmeaza veselie in poze, cu tricoul pe care scrie Nea Marin si se anunta top 10 DJ romani: 10 – Marika, 9-mi-a scapat, 8- mi-a scapat, 7- Rhadoo, 6 – Livio, 5 – Rosario, 4 – Pagal, iar Cosmina multumeste pisiceste in numele lui, 3 – Optick, 2 – Eftimie, 1 – Raresh. Castigatorul primeste echipamente in valoare de 500 de euro, de la Djsuperstore.ro. “Nu sunt prea bun sa vorbesc, dar multumesc mult si nu stiu…stiu, stiu, stiu! Multa bafta!”, spune Raresh emotionat, desi acum ar fi trebuit sa fie la Winter Music Conference, dar nu a primit viza. Cosmina se mira de vreo doua ori ca decernarea a durat putin si ne zambeste fin. E bine c-a durat putin.
Dupa un Red Bull si o cafea, chiar poti sa dai o tura de Sofitel, sa-ti faci warm-up-ul, fara Narcissa. Dar intra Raresh, nu are doi de “s”, are doi de “r”, asa ca ramai. Te mai intalnesti cu un prieten, e pe dans, e pe scheme, este pe alcool, il mai iei si tu la o bere.
- Tu ce faci de summit?
- Summit fericit.
- Cu adevarat fericit.
Este doua, ora la care lumea s-a asezat pe jos, pe hol si bea bere in pahare de carton. Printre ei, Cosmina, care s-a schimbat la loc, in fustita scurta. Raresh le are cu bass-ul, face miscarea Villalobos, se sprijina-n buton si da din umar, putin lasat pe spate. Apare Samin, “Samin is cute”, spune o blonda pe tocuri argintii si face ochii mari, sa o credem. Nu o credem. “Cand e 1 mai?”, te intreba cineva si te uiti consternat, de parca te-ar fi intrebat “Cand e Revelionul?”.
Producatorul care a atins in totalitate targetul MTV isi incepe setul cu toaca. Numai ca nu el bate toaca, ci un percutionist, cu degetele in trigger pad, zici ca danseaza minimal. Asta este minimal? Intra si Dirty Big Mouse, piesa care acum trei ani a mers ceva pe repeat, la casti, dar la club nu prea te-a fascinat. Iti doresti si acum casti, caci daca nu stai in centru, se aude gresit. Nu te plictiseste, dar nici nu intrii intr-o stare. Taca-taca, ti–ti-tit, toaca, niau-niau, woam-woam, pic–pic, toaca, pic–pic. In timp ce unii danseaza, un baiat fac cheta, intreaba imprejur “Do u have some spare change?” si culmea, toata lumea ii pune bani in paharul de carton dolora deja de bancnote de un leu.
Percutionistul a inlocuit degetele cu betele, bate toaca analog. Proiectiile te fac sa te uiti in jos. La piesa asta ar merge insa, sa-l vezi pe Gojira, cu masca lui de Darth Vader, cum isi scoate sabia cu laser si o arde pe scena. Dai din cap ca la turai, nu prea iti place, dar ai baut Red Bull. Se aude “Piesa, piesa!”, este chair ea, piesa cu incalzirea - Heater. Acesta este punctul culminant. Eronat. Punctul culminant este o melodie indiana, da, indiana.
- Ce e asta frate?
- Vrei sa plecam?
Plecam si ajungem acasa exact cand incepe sa cante si cucul. Nu stiam ca virgula cucul glasuieste la 4:38. La televizor, Andrei Gheorghe mixeaza house la clubul Gaia. Samim era mai bun. Ionut Lupescu, in Pacha, vorbeste despre clubbing: “este important unde si cand o faci”.
Jazzanova la Uzina
Trecem in drum spre Fabrica pe langa cel mai nou club din oras, al carui proprietar este Mutu, sobolaneala la intrare, pe covorul rosu si tot atat de multe masini. Si la Fabrica e plin, dar nu sunt atat de multe masini. Bodyguard-ul ne taie bratara cu foarfeca si ne ureaza distractie placuta. La garderoba, lume ca la Pacha, se plateste un leu, dar se gaseste loc, singura conditie este sa ai gaica. Se pun gecile pe jos, desi mai este un perete gol, pe care s-ar putea bate cuie. Cat le ia? Cat ii costa? “Cuiele sunt scumpe”, mi se spune. Inauntru, toata blogofera si multi cunoscuti, jazzy slowly moving, pana gasim un loc de respiro, si ne miscam in voie. Dupa Loco Dice, saptamana trecuta, intra bine niste pian dansant. “Este foarte ok. Hai sa ne imbatam”, suna indemnul si ne ducem la bar, mai stam la o vorba, pana trece de unu, se mai agita muzica, ne mai agitam si noi, odata cu primele aplauze si primele vocale, “uuu”, iar acum niste d’n’b light. Vibe exista, sunet nu, mergem mai in fata, ne leganam taraganat pe Papa Was a Rolling Stone, fara George Michael, Jazzanova remix, ne intalnim cu Mamulos, care revendica party-ul, spune ca-i al lui si confirma ca i-au mai crescut rastele, de cand nu l-am mai vazut. Pe scena fluiera un baiat cu mana la inima, iar ringul se agita de oameni care poarta casti la gat, o fi vreun trend, in underground, precum pokemoneala in mainstream. Dansam pana la 5, bem pana la 5, vorbim pana la 5, daca am putea scoate artificii pe urechi, ar fi excelent. Atat.
Dusty Kid la Kado
Nu m-am dus; a doua zi, de dimineata, munceam. Electrocutare insa, persoana avizata, s-a dus. Si el muncea a doua zi, dar el e fan! Drept urmare, sambata, la ora 11, pe holurile sistemului, purta un tricou (foto), care sfida sistemul si impartasea impresii, la un ceai negru, cu ochii pe jumatate deschisi datorita veseliei electro techno covarsitoare din timpul noptii. In primul rand, ceea ce l-a frapat pe Electrocutare a fost toaleta, atat de departe de ring. Eu stiam ca e la intrare, dar se pare ca, de cand clubul era pe cale sa se inchida si nu s-a mai inchis, au mutat baia, la etaj, “la capatul clubului, urci 15 scari in curba, dupa care faci dreapta, mergi 5 metri, iar dreapta, iar 5 metri, stanga, apoi inainte”. Un fel de “Mergeti la Baie? Coborati la prima”. Iar prima e comuna, si pentru baieti si petru fete.
In al doilea rand, Copilul Praf nu este atat de dragutz ca in poze. Muzica insa, a fost la mare inaltime, a pus Copilul “grele, grele” pana i-a facut pe toti dust, iar pe unii i-a trimis apoi, direct la munca. Visualurile au lasat de dorit, aceleasi clipuri default din programul Resolume. Iar fetele…”doar de design”. Cam atat a impartasit Electrocutare, dupa care s-a implementat in sistem si a atipit pe o canapelutza, pe jumatate cat el.
Techno ca pastila antiplictiseala
Ajungi pe la 11, la Sala Polivalenta, pe scena canta Chicane, dar foarte bine ar putea canta si Britney Spears, deoarece, iti explica un sms, “Saltwater s-a dus dracu”. Cade si sunetul de doua ori, mai pleaca niste lume si intra M.A.N.D.Y. Se aude cam incet, este si cam infundat, e ca la I Love Techo, anul trecut, in Belgia, unde volumul era mic, din motive de poluare fonica. La noi nu poluezi fonic, caci n-ai cu ce, in schimb, langa mormanul de geci in jurul caruia dansezi cu prietenii tai s-a strans si un morman de sticle, de tigari, de cutii de bere si de foi de revista calcate in picioare. “Unde arunc si eu asta?”, “Langa geci”. Cocotata pe movilita, o domnisoara citeste de 30 de minute niste pagini rupte, dovada ca la club se si citeste, nu doar se scrie.
Gluon-symmetry imbracat la camasa, din respect pentru Jeff Mills, sfideaza ce se aude, cu mainile in san, iar sunetul, infruntat cu dispret, cade din nou. Cele 5 ecrane de proiectii anunta ca mai sunt 3 minute din cele 5 fara muzica, care au urmat de fapt dupa cele 10, trec si ele, si se dezlantuie in plina splendoare, pe mocheta, miscari de dans, pe house. Ti se pare ca-l vezi pe Eftimie, nu e el, este clona lui, mai mica de inaltime, care priveste prin ochelarii de soare un baiat cu spirit de Polivalenta in sange, cum danseaza la fel de ritmat, orice BPM ar fi. Incantatii orientale aduc si primele miscari din solduri, pana se pierd in acorduri trance-uite, taaam, taam, taam, intra si bass-ul, tam!, tam!, tam!, niste fluierele, ca niste cinelle, si iar atmosferic, taaam, taaam, taaam. Lumea aplauda si tipa, de fapt e populist si e cam simplist. Sunt si voci de MTV. Te legeni sa treaca timpul, sa intre Jeff Mills si privesti marea de copii care danseaza parca la Zilele Trance.
Daca muzica nu te solicita, e clar ca te oboseste. Iti plac sunetele, nu-ti place ordinea lor. Se aude “Ooo”, care de fapt e “do re mi”. Se mixeaza un hit, pe care l-au mixat si anul trecut, o fi asta brandul lor? “You can surely turn the tide, you can push the tempest by”, si chiar nu vrei sa mai auzi, mai ales partea aceea cu “push push, push push”. Te contrazice un baiat care invarte fictiv din butoane, in timp ce isi umfla obrajii. Pentru el e pumping. Eu chiar m-am plictisit. Dar poate termina! si intra Jeff Mills. Nu termina. Ha! Pune minimal, nu minimal techno, ci minimal house, din cel mai prost soi, definit de-a lungul timpului ca piulite sau ca ligheane. Este ceea ce pe forumuri probabil se va numi “frate, ne-a rupt capul”.
Deja ma simt ca domnul Goe, “Da’ nu mai vine? Eu vreau sa vie”. Jeff Mills, da, el sa vie! Arunc un ochi la ceas, in timp ce DJul picura neregulat, intr-un pahar cu apa, “pica, pic, pica, pic”, apoi se aude de parca ar fi venit apa, care a fost oprita o zi. Toata lumea sta, asteptare generala, din cand in cand animata de o intrare puternica cu bass-ul, care de fapt e tot o amagire, pentru ca e soft, soft, soft, numai bun de ascultat in masina, pe drumul de intoarcere spre casa si nici atunci.
Some love, some Boka Shade, some Body Language, M.A.N.D.Y. remix si pentru ca este o piesa buna, sper din nou sa fie ultima. Dar nu e. Asa ca te asezi jos, pe movilita care acum s-a dublat. Nu citesti, nici nu scrii, stai ganditor cu cotul sprijinit pe genunchi, cu barbia in palma si te intrebi “pana cand?”. Te ridici cu ochii in proiectii, soundul te face sa crezi ca-s bujii, dar sunt jack-uri, nu e VJ, sau poate e, sau poate este CD, mai devreme se viziona un vidoclip Autechere. Mai stai la o vorba, mai impartasesti pareri, “Ce bine ar fi sa-ti iei bilet numai de la o anumita ora, in fuctie de line-up!”, mai afli curiozitati de viata, “M-am maturizat pe forumul Nights. Dar nu cel de-acum. Cel cu garda veche la putere”. DJ-ii fac reverante, ne transmit pupici si in sfarsit pleaca!
Se ia o pauza muzicala de loop in loop si intra Jeff Mills, mai sunt 200 de oameni, din cateva mii, tipa si aplauda, si in sfarsit totul incepe sa aiba un rost, si lasere, si podeaua care vibreaza, dar din pacate se aude ca un mp3 tras prost. “Se aude prost pentru ca e muzica prea analog.”, “Si atunci, care e solutia?”, “Keep on dancing”. Incepe Jeff, incepi si tu sa dai din cap increzator. E ca si cum ti-ai primi binecuvantarea indelung asteptata. De dans, confirma: “Scoate untul din tine, efectiv! Asta e muzica pentru oameni puternici si entuziasti!”. Dovada vine si din spatele meu, de unde se striga “Hop, hop”, iar fetele se suie in carca sa faca poze maestrului, de la inaltime. Peste bass, vine cu bass si cu smucituri de cap. Doi baieti danseaza in jurul unei fete, tribale, dar Jeff Mills este zeul. “Mai pleci?”, “Nu mai plec.” Cand pune The Bells (video) este atat de bine, incat iti scuturi mainile de-atata energie, o simti cum picura din varful degetelor si, de unde te plictiseai, acum iti vine sa sari, ca atunci cand erai mic si te jucai calcata. Dupa care, o iei la fuga pe loc, incontrolabil. Pana ajungi, odata cu soundul, la acel nivel constant de viteza, care in loc sa te oboseasca, te odihneste, in timp ce dansezi.
“Este unul dintre cele mai bune seturi pe care le-am auzit in ultimul timp la Jeff Mills”, iti spune o voce avizata, iar maestrul confirma, pune “niste minimal de-al lui”, si niste Mika Vainio, care atunci cand face astfel de techno se numeste Philus. Se danseaza ca un fel de paso doble, numai ca este cu capul. Dai din cap ca la rock, dupa care nu mai stii cum sa dansezi ca sa tii ritmul, simti cum iese din tine, nici tu nu stii exact ce, dar trebuie sa faci ceva, sa-ti potolesti pornirea, si tipi in timp ce te infigi cu mainile in umerii din fata ta, si-i zgudui, mai mult sau mai putin. Te duci mai langa scena, ca sa auzi mai bine, unde iti marchezi teritoriul cu movilita de haine si dansezi ranjind langa un tricou pe care scrie, alb pe negru, Minimal Kills Music.
Te uiti la silueta artistului si te gandesti ca Dumnezeu, cand a facut DJ-ul, i-a dat forma lui Jeff Mills. Il recunosti si dupa umbra. Umbra mixeaza clasicul DJ Rolando – Jaguar (video), momentul cand, dupa atata zbucium, te iei de mana si lasi octavele sa-si faca treaba, sa intre in tine. La 6 fara 10, maestrul face live, pe 909, iar tu te gandesti cu mandrie ca ti-a placut sa-i vezi numele afisat ceva vreme, mare, pe Magheru. “E diferit de Derrick May”, “Este extraterestru”. Extraterestrul se opreste, noi il aplaudam pe el, el ne aplauda pe noi si plecam cu totii acasa, acasa e iubirea. “I-am invins si pe astia! Unde mergem acum?”, mergem pe hol, pe canapele, sa chemi un taxi, sa inchizi ochii putin, sa mai asculti ce-a fost, in liniste, in gand.
Retrospectiva muzicala
Ajungem la Martin pe la ora doua, soundul ma face sa cred ca la platane este Livio, nu este el, este Laurent Garnier si imi ia vreo 20 de minute sa-mi dau seama unde se duce, spre un set de techno clasic, presarat cu multe genuri electronice sau nu, pentru ca, pentru el oricum toata muzica este techno.
Niste sunete aka Gaiser ma fac sa zambesc, dar nu e minimal, este inghesuiala, tocmai ce m-am lovit singura cu sticla in barba, incercand sa dansez. Mai striga unul “Yuhu”, dar nimeni nu se misca progressive trance, doar Lauent da din cap, de la stanga la dreapta, cu mainile infipte tugui in butoane. Le ciupeste violent si tremura din umar, iar cand ma pregateam sa ma vait ca nu-mi place, toti ridica mainile, striga “uuu” si aplauda timp de un minut. DJ-ul opreste muzica, isi primeste ofranda si arunca cu techno. Este atat de surprinzator cum le imbina si cum construieste incat ma intreb daca e chiar profi sau sunt eu bine dispusa?
Diversitatea este la ea acasa, aud pian, mixat pe techno puternic, trance instrumental cu techno clasic, in timp ce un prieten imi tipa in ureche “Vreau piesa cu fata rosie, daca n-o pune jur ca ma supar”. La vremea ei, amicul isi facuse un CD pentru masina, cap coada cu aceasta piesa, asa ca, probabil, intr-un final, s-a suparat. De-dans e fericit, ii place, “dupa atat minimal, e ca o ploaie de primavara”, zice si se misca sacadat, wuum, wuum, waash! Eu iar aud minimal (!), picura in boxe niste glitch, dar este inselator, de fapt incepe o piesa cu o voce din tenebre, care spune “intergalactic” si te invita pe o nava spatiala imaginara, precum piesele din ‘95. Vocea este atat de grava, incat imi aduce aminte ca, acum o luna, pe aceeasi scena, au cantat Marduk.
La 3 si 20, in sfarsit, mi-o iau picioarele la fuga, nu trece mult si sar in sus. “Technooo!”, se tipa in stanga mea si am impresia ca pana se va termina piesa o sa inebunim. Parca am dat trei ture de Martin, pe afara, si in loc sa ma simt obosita, sunt gata sa zbor. Numai sa o tina asa, dar n-o tine, iar ne da niste cuvinte, sa ne linistim, sa lasam capul pe spate, sa bem o gura de apa sau mai bine, sa mai bem inca o bere. Este un fel de “romantic techno”, care se intersecteaza cu trackuri ce au strofa si refren. Si fete pe refren: “u used to kiss me, touch me, please me, love me, ooo”. Ooo! Mi se pare obraznic, as vrea sa nu existe categoria de muzica spasme, care imi da flashback-uri cu MTV. Cineva iar spera sa puna o piesa de-a lui, dar de fapt playeaza niste disco din ’80 care ti se pare breakbeat. “Haide frate, schimba vocile astea”, auzi in spate, dar eu sper sa nu mai puna trance, in ciuda atator veterani prezenti. Ma intalnesc si cu Vania pe ring, “Asta mixeaza exact ce pun si eu, stiu cum o sa se termine setul”, imi spune si ma gandesc daca si Laurent Garnier ar zice ca pune muzica ca Vania, in timp ce pune Vania.
Dj-ul iar o da intr-un tip de techno, care nu s-a mai auzit in Martin de la Derrick May, iar in general la noi nu prea ai sansa sa te zguduie asa nici un DJ. Acum, pe ring se bat Darth Vader cu Obi-Wan Kenobi, in sabii verzi si rosii, este o lupta aprinsa, fara timp de respiro, care se transforma, intr-un film cu happy end, pe o coloana sonora cu disco din ‘70, “You make me feel mighty real”, iar de aici o da in “dubi, dubi”, mixeaza niste jazz si trece la New Order – Blue Monday, dupa care tipa unul “My name is G, U-Ha, U-Ha!” si realizez cum se manifestau multimile in vremea aceea. Lumea aplauda, crezand ca bucatarul a terminat de amestecat in salata, dar mai arunca niste piper si pune de la The Doors, “Long Way to Hell”. Trebuie sa fii Laurent Garnier ca sa-ti permiti asta, desi poate si James Lavelle. Apreciez indrazneala si simt c-am obosit, ma asez si ascult de jos, pana pe la 5:30, cand simt ca tot ce mai poate intra acum este niste minimal si pleeeeec. Nu mai pot sa petrec.
Ce se mai intampla martea, la Martin
Marti, ora 23. Un rocker sta la o bere si la o discutie cu un homless, in fata la Martin. Pe hol este full de plete si de tricouri cu fetze cu plete si litere de cripta. Nici un picior de copil. Langa bradul cu globuri cat pumnul troneaza la vanzare bluze la 50 de lei, pe care scrie “Raise the Apocalipse Machinery”. Clubul s-a transformat intr-o constructie subterana, intr-un templu antic, al carui altar se afla in spatele cortinei de catifea rosie, pe scena. Se venereaza cultul elasticului de par si realizez ca la muzica house nici fetele nu au parul atat de lung. Aici, TOATE fetele au parul lung. Ma simt in plus. Dar avasez. Nu e loc la garderoba, dar e loc la bar. Nu se bea apa. Nu prea se bea. O fi scump. Sau mai bine, o fi marti. Prind cu vederea, pe ici pe colo, sepci cu pleata iesita prin inchizatarea de plastic, ochelari de vedere gramada si tatuaje care se preling de sub tricou, pe gat si pe brate. Stau in spate, sa nu ma prinda in fata, la inghesuiala, vreun pogo.
Suedezii Marduk apar pe scena, toti patru vopsiti pe fata violent, in alb si negru, gata sa expire deathmetal prin toti porii. Se tipa si se aplauda rasfirat. Semnul “Rock forever” si cateva maini facute gheara in aer sustin primul vers, un racnet, care revarsa un potop de gigigi la chitara armonica si starnesc prima pleata care este cat pe ce sa ma loveasca in ochi. Solistul face miscarea Tiesto: deschide bratele la public si lasa pleata pe spate, in timp ce tipa la microfon. Are voce. Erupe un vulcan, dar nimeni nu fuge, toata lumea contempla in transa soundul care mi se pare ca aduce potopul la Martin. Pentru prima data ma intreb cine locuieste deaspura? Oare ce face acum?
Un strigat, o smucitura de cap, un strigat, o smucitura de cap. Cam asa se deruleaza in fata ochilor mei concertul imortalizat de multe aparate foto si de telefoane mobile. In reflectoarele rosii, verzi, galbene si albastre solistul se intoarce cu spatele si striga din fum “Are you fucking with us tonight?”. “Daaa, of course” ma gandesc, iar multimea aproba si ea ritmul, misca sacadat din gat. Il tin si eu, oricum din altceva nu-mi vine sa dau. Nu pricep nimic, sunt derutata complet, asta e strofa sau e refren? In timp ce studiez bratara din piele cu tepuse din metal care se agita in aer, langa mine, ma gandesc: “Am voie sa zambesc?”. Nu apuc sa-mi dau un raspuns, ca omul cu vocea ne imbie in iad: “Join Satan!”, racneste cat il tin plamanii, iar eu plec acasa. Nu mai fac. Nu inteleg nimic.
Drum parcurs in spatiu, de un corp in miscare
“Frate, e 11:20, hai sa ne miscam” si mergem la Ghiu, la Minister, unde stam 5 minute si plecam, sa ne prinda 12 noaptea la semafor, in Piata Romana si ultimele artificii in fata, la Web, unde in loc de brad au un ananas impodobit, pe pupitru, la DJ, si mult fum, si muzica suparata, si plecam la Kado, unde pune SLG, minimale live, care sunt pentru suflet ca mierea pentru gat, timp de doua ore, si ne intoarcem la Web, unde tot nu ne place, canta hip-hop, plecam la Vlad, unde Camil si Cosmiq Microbiq danseaza un apartament care dospeste de oameni, de voie buna si de bere intr-un carucior de la Carrefour, bem si noi una si mergem sa spunem La multi ani la Session, unde Zip a umplut ringul de cioburi, dar nu ne prinde si ne ducem la Miruna, sa bem o cafea, sa ne intoarcem la Session, ca sa umplem masina, sa plecam la Ghiu, din nou la Minister, sa stam la o vorba, si sa ne intoarcem la Vlad, unde nu mai dansam, abandonam grupul si luam metroul, de la Piata Universitatii, inapoi la Web, unde inca mishuna lume si la somn, acasa, pe la 8. 2008.
Sighisoara, mon amour
Plecam in gasca la Sighisoara, inainte de Craciun, intr-o noapte cu luna plina, exact cand vin studentii acasa, in vacanta. Suntem doua masini: galeria, care trebuie ca porneasca la drum la ora 9 si pleaca la 11, si DJ-ii, Dobrica si Atari, care spun ca pleaca la 11 si pornesc la 13. Trecem pe langa localitatea Schiulesti, unde probabil au o partie de schiulica. Serpuim in peisaj de Windows Vista si suntem atenti la drum, ca sa nu iesim din decor. Asculatm o piesa de 20 de km, emblema Plastikman si discutam despre Sven Vath care si-a ridicat statuie in fata sediului Tresor (asa o fi?), ceea ce il face automat un fel de The Lord of the Rings. Ajungem la hotel dupa sase ore de serpentine, ne cuibarim toti sapte intr-o camera si lancezim ca inainte de warm-up. Facem supozitii: “o sa fie full?”, “pe la cat o sa fie full?”, “o sa fie vreo Craciunita?, “n-o sa fie nici o Craciunita”.
Ne urnim catre cetate. Clubul este in turn, se numeste Office, dar ar putea foarte bine sa se numeasca “Caramida rosie si fier forjat”. Pupitrul are in fata lui un zid cu tepuse ca de gard, care il feresc pe DJ de privirile publicului si il apara, nu cumva sa-l atace cineva. Ce este insa cel mai ciudat sunt scarile care te poarta un nivel mai jos, ca intr-o piscina, care de fapt arata ca o grota si pe care o vom numi in continuare groapa cu lei. Aici se face clubbing cu tot ce trebuie: aerisire cu scortisoara , caci este afrosdisiac, sonorizare buna, proiectii (exista si un ceas proiectat), preturi mici la bar si mai ales pokemoni. Toti sunt mici, super frezati, super stylish imbracati, studenti cu trendul muzical, se vede ca vor minimal! Sunt insotiti de domnisoare cu bluze fara maneci si guler de blanita sau la camasa alba, cu cravata rosie si pantofi la culoare. Avem si paiete, banuti aurii si poseta plic! Vezi pantofi din lac, dar nici un toc la dansat.
In timp ce Dobrica se chinuie sa gaseasca un incarcator de Nokia in public, rezidentul Alex K agita cativa clubberi care s-au imbatat mai devreme. Apare si Poekemonul Pokemonilor, coboara scarile zambitor, in uralele fetelor. El este ceea ce trebuie! Este blond, blond, blond, este aranjat, este agitat. Cand intra Dobrica, se muleaza pe vibe si se zbate pe cub, in groapa cu lei, cu geaca pe el si mainile in aer, in stilul let’s twist again. Dobrica pune minimale live, pe care, in discutiile de zi cu zi, le numeste “ligheane”. Insa, maiestria cu care acum le bate de le sare smaltul ii tradeaza pasiunea de a se spala in astfel de vase. Parol! Este atat de bine, incat Pokemonul Pokemonilor in sfarsit se dezbraca de geaca. Tipa si cred ca ar tipa orice piesa ar canta.
Atmosfera universal valabila. Iau pulsul si sus, si jos. Vibe-ul este peste tot. Se observa aparitia unor simptome neurologice foarte variate, justificate de existenta unor leziuni si declansate printr-un soc emotiv, adica prin Gingle Bells remixata minimal. Imi imaginez toti acesti tineri entuziasti cum fac trenuletul in drumul lor afara, catre nameti si imi pun intrebarea daca sunt de acord cu remixul care isterizeaza masele. “Nu te juca cu seriozitatea muzicala la club”, aud din stanga, in timp ce in dreapta, Pokemonul Pokemonilor imi arata un baiat identic cu el si spune zambitor: “My familly”. Admir freza unuia la un pahar de vorba si imi marturiseste ca el a fost primul in Sighisoara care s-a tuns asa. “Ma cheama Heavy, pentru ca tata iubea heavy-metal-ul”, spune si imi arata permisul, sa-l cred.
Il cred si plec la dans, cu sighisorenii, care nu striga yaba yaba du, dar ceva foarte asemanator cu aceasta interjectie. Se danseaza si rata, si gaina, si strut, si intreb “Ce faci?”, “Nimica rau. In mine e numai bine”. Mi se pare normal, Dobrica isi incheie setul cu “Pentru inimi”, piesa care, dupa cum avea sa marturiseasca o domnisoara, la orele diminetii, “i-a dat primul delir muzical din viata ei”. Cand sunetul ajunge din difuzoare pana-n sange, se ridica la dans pana si oamenii care stau la mesele din lemn, pe bancutele din lemn si beau vin rosu din pahare cu picior inalt, din sticla. Bucuria se manifesta instant, prin sunete stridente care ma fac sa gandesc ca aceasta piesa ar putea foarte bine sa fie brand de tara.
Facem o plimbare nocturna prin Sighisoara inghetata. Uite ce frumos se vede acolo pe deal, s-a facut fractalul anul asta, cat pumnul! Este pustiu, doar in fata la club sta un baiat in tricou, nici el nu stie ce face. Dinauntru se distinge Atari, dum, dum, nu stim ce face exact dar coboram repede, sa ne faca si noua. Eu nu cunosc consola de joc Atari, dar daca ea face precum DJ-ul, atunci inteleg pasiunea acestuia din copilarie si implicit alegerea numelui de scena. Efectiv te umple de fresh good minimal, te scoate din sarite sau te face sa razi cand te gadila cu sunete nebune. “Auzi balena cum isi cauta puiul in ocean”, mi se spune si ma gandesc ca Atari nu are nici o treaba cu lumea animalelor, dar e ca si cum ai spune “Nu stiu altii cum aud, dar eu vad vrabiute”. Imaginea auditiva este si ea precum peisajul de afara, idilica. Confirma shepcarul care transmie sarutari agatat de gard, la pupitru si fata care se misca pe arcuri, pe cub, in groapa cu lei. E bass-line, e kick, e hi-hat, e clap, sunt bleep-uri, synth-uri, effecte si transformari de ritm, de tobe, ambianta, percutii, elemente de glitch, notiuni de IDM, texturi, layere, layere, layere, sunete secundare sferice si i-a convertit pe toti! Impecabil. Un set ca un spectacol. Nu mai e unul sa nu fluiere sau sa stea, la bar nu mai e apa plata, iar la intrare nu mai sunt bilete in club. Pentru ca Atari la club nu e ca Atari la Cubecast si nici ca Atari in warm-up. Iar pe moment ai crede ca este cel mai frumos minimal din lume. Se scandeaza “Treaba!”.
pics by dreamferry, thxAjungem la hotel, raniti dupa ce am dansat in bocanci, ne cuibarim toti sapte intr-o camera si stagnam ca dupa petrecere. Impartasim impresii. Dar oare cum ar fi, sa mergem la colindat cu Ableton Live? Vedem cat de buna e piesa, dupa cate nuci (in gura) primim. Imi verific mobilul si descopar razand un sms primit in timpul petrecerii: “ Sa fii cool inseamna sa fii pe beat cu tot ce e in jurul. Totul e asa cum trebuie si de cea mai buna calitate”. "Ok", ma gandesc, "era mai bine sa fie Revelionul".
Noapte buna, cum a fost?
Un private party pentru fumatori dansatori, care vin de la munca si se duc din nou la munca. Un party in drum. In drumul spre serviciul de a doua zi.
Organizatorii au instalat in jurul disco-ball-ului din Martin un ecran de proiectii cilindric, in care se odihnesc sase proiectoare. Maresh picura: pic, pic! Bass line, iar apoi kick, clap, hi hat! Intre timp, salut, salut, hai noroc, da sa te pup. Atatea imbratisari! Numai cunoscuti, plus noua baza de date. Socializare si lounge, minimal jazzy si piano, tastate in Live. Desfatare cu sunet, care nu te stoarce de forta auditiva. Asa, ca de joi. Pan Pot intra la doua, “it’s fucking official”, auzi si te sperii, caci maine muncesti.
In plus, inainte de ei intra Monochrome, baietii de o singura culoare, Livio, Roby si George G, al carui nume, pe moment, ti se pare o gluma, buna. Discuri? Care platane, ai innebunit? Baietii fac live - respect for live. Se inghesuie toti trei la un laptop si te fac sa zambesti. Leagana muzical asteptarile ringului full de vremea esarfei la club si declanseaza forta centrifuga in toata splendoarea ei, cu degetul in aer. Se aude ca la jocuri, niu-niu si tu impusti tavanul cu falanga. Un groove pe care il intalnesti si la RPR, si la Luciano - intrarile dintr-o piesa in alta cu basul puternic, dornic sa-ti sparga plamanii. Baieti, muzical sunteti atat de corecti! Scortisoara aveti?
Cu 10 minute inainte de ora doua toata lumea tipa. Toti se grabesc la serviciu. “Hold on!” ti se spune si astepti nerabdator ultimul beat de o singura culoare.
Odata cu Pan-Pot la pupitru, apare pe ring, n-o sa credeti, si prima caciula de blana, purtata de Barbie, of course. O ploaie de confetti te umple de glam, nu vezi in jur, dar distingi auditiv urletul din mijlocul ringului, catre DJ: “Baga si tu muzica!”. Ninsoarea se asterne si deslusesti un grasut cu ochelarii cat fata, care cauta disperat scara, sa ajunga la pupitru, sa le transmita artistilor dorintele lui. Face exasperat semne cu mainile, sa-i citeasca pe buze, in timp ce tipa, atat de ridicat, incat ajunge la tine: “Muzicaaaa baaa!”. Dupa care, se resemneaza si intra in groove. Ii place acolo sus, langa DJ, cu paharul in mana si capul pe spate, cu o mana in aer si cu alta pe trup. Alternanta deal-vale isi spune cuvantul: Pan Pot.
Cu cat se face mai tarziu, cu atat iti place mai mult. Te tii cu mainile de cap si sari pe loc. Te mustra constiinta ca maine poate ai sa dormi in metrou. Pentru ca muzica nebuna te ajuta sa faci fata ultimelor ore de munca, numai daca reunti la cele de a doua zi. Nu poti sa faci asta si petrecerea se continua in masina, cu Gaiser si Neural Block. Noapte buna, cum a fost?
Moimir Papalescu & The Nihilists
Pe scena se urla ca la rock, ca la rock! In loc sa-mi acopar urechile, cum fac de obicei cand aud astfel de sunete, ma umfla subit rasul. Ma uit la cei trei care canta pe scena si ma scutur de buna dispozitie surprinzatoare. Cu mainile in buzunar, imi lipesc urechea de fotografia miscatoare si rad iar. Cred ca imi place si nu-mi vine sa cred.
La chitara se misca sacadat o Morticia miniona si blonda, cu parul umflat, subjugata sunetului clash, electropunk, post-punk si foarte experimental. Ea este Le Petit Sonja. Vorbeste ca un soricel, chitz, chitz, cand multumeste publicului. Cand canta, isi pune la ochi ochelarii albastrii, cat fata, iar vocea ei devine grava si matura. Sunet electronic din plin, tehnic si analog, de la omul dur care sta neclintit la clape si la taste. Isi misca doar degetele, grabite catre niciunde. Este Moimir Papalescu, Contele Dracula al lui Bram Stoker, din 2007. Pe laptop scrie “Lost”, iar el seamana cu John Lock, personajul chel, cu ochelari de soare, din serialul “Lost”.
E concert, e live, dar se striga “uuu” timid intre piese. Cateva plete si mai multi clubberi, chitari electrice care te zguduie techno si lumea care sta totusi, infipta in podea. Sa nu ne miscam prea tare, sa nu ne lovim! Iar capetele se clatina continuu, de parca ar aproba sau ar nega. Asa se poate dansa si la masa! Si se danseaza la masa, de pe canapea, asa. Galagie! Dau ca un copil cu bazdaci din picior si las muzica sa se prelinga pe timpan, sa ma isterizeze. Este atat de bine, incat in sfarsit, se aplauda! Solistul spune niste cuvinte in ceha si nimeni nu intelege nimic. Traduce apoi in limba universala, cu o voce de calaret singuratic care starneste mainile in aer, precum nisipul in desert, in goana lui dupa sunet.
La prima pauza intre piese simt energia cum iese prin toti porii, vreau sa ma odihnesc mental si vreau sa strig: “Acum un blues, acum un blues!”. Insa, blonda cu buze rosii si tenul alb continua sa cante agresiv la microfon, din toate pozitiile. “Un DJ nu va putea sa faca asta niciodata”, ma gadesc si o fixez in memorie cum danseaza exorcizata sub transa creata de ea si de oamenii ei. Te smuceste scurt, si involuntar, si robotic. Dar nu-ti dezlipesti ochii de scena. Micuta Sonja se misca ca o pisica ritmata, vreme de doua piese traite intens. Sugar pop, zahar pop. Nici un pic de minimal.
Se anunta ultima piesa, iar vibeul de concert se declanseaza automat, de parca Contele Dracula a apasat pe buton. Pana acum, lumea a stat ca piatra, care astepta sa vina cineva, sa o arunce in apa, sa faca pleosc! E deja a treia oara cand chitaristul spune “this is the last song”. Cred ca la un momentdat, o sa devina isteric si o sa urle:”I tOLD YOU ThIS IS `thE LAST SON~G!”. Pentru ca sunt o trupa cu personalitate.
Continuitate
- hey ninja
- hehe
- te pregatesti?
- nu am ce sa ma pregatesc, ca astia nu au nici macar loc de pickup-uri, deci nu-mi ramane decat sa-mi iau mapa cu cd-uri si sa ma duc ca adrian eftimie, la club.
- iti faci o borseta.
Si plecam, undeva foarte aproape de Bucuresti. Clubul se afla in subsolul unei case cu firma luminoasa. Patronii locuiesc la etaj. Se doarme bine, daca setul e bun. Sotia este seful. Super om, super de treaba. A candidat si la Primarie, la consilieri. Nu a fost sa fie. In curte, au un Subaru. Si-au facut club, “ca sa avem clubul nostru”. Pe jos au pus gresie, ca intr-o bucatarie subterana. Au cel mai mic disco-ball din lume, cat o minge. Peretii vopsiti argintiu, sunt sparti din loc in loc, de niste gauri care lasa sa se vada caramizile, argintii si ele. Este un loc de depozitare, in care, la un moment dat, vor veni niste vrajitoare.
Poate daca se umple, este ok. Dar nu are cum sa fie plin. Este rece si neprimitor. Patronul este optimist insa, el stie ca lumea a migrat, precum pasarile, catre un nou club, cu lumini (!) si dureaza o perioada pana se vor intoarce. El inca spera sa faca ceva cu acest club, pentru ca are istorie. Bineinteles, au fost niste petreceri aici…
“Vreti sa beti ceva?”, “O ciorba”, ma gandesc, caci este foarte frig, este de geaca. Aerisirea se face prin gemuletul mic si dreptunghiular, ca al unei boxe. Se mai deschide o usa din dos, sa se faca curent si gata, este aer! Acum insa, pentru ca este frig, “nu prea aerisim”. Rezidentul a lasat un mix sa curga. Nu este house, este playback. Pe ring este toamna, este vremea tocului si a antilopei. Din pupitru, cei 30 de oameni se vad intepeniti. S-au refugiat toti la bar, printre fete cu parul facut cu placa. Se uita la niste imagini turistice care ruleaza pe-o plasma. Alterneaza cu super petreceri la Space, in Ibiza. Pai normal ca acolo vrei sa fii!
Problema in acest oras sunt “clubberii fara initiativa”. “Ei vin la club sa arate ca au sacou, sa se uite unii la altii, sa fie prezenti”, explica patronul esecul noptii. Mai radem, mai bem un suc de mere, si se intreaba: “Unde o sa ajunga tara asta? N-avem ingineri de sunet!”. “Aici asa e”, ma gandesc. Iar in timp ce ne conduce cu privirea, ne spune de ramas bun: “Asta este mosule! Astea sunt conditiile, dupa anotimp!” si rade resemnat. Rezidentul ne deschide poarta, isi cere inca o data scuze pentru ringul gol. Dar ce sa-i faci, chiar daca se deschide un nou club, cu lumini (!), tu “trebuie sa ai continuitate!”. Continuitate va spun…
After cu Marika la Web
The seventies are back! Disco baby, categoria diverse, in tema cu fularul portocaliu cu cap de pisica, care a circulat pe deasupra noastra toata noaptea, cine stie al cui era. Acum este 6:30, deja dansez doar cu prietenii. Toata lumea a plecat. Am ramas noi, in sufrageria lui Michael Mayer. Este blond si are Conversi albastri ca ochii. Poarta blugi albi si trei nasturi deschisi la camasa neagra. Face bis pentru doi oameni acum fericiti si toata lumea pleaca la Web.
Aici se regasesc, dupa o noapte de goa, ultimele reminiscente puternic imbibate in alcool, duhnind a tupeu inconstient. Vedeta serii este fata cu ochelari de vedere dreptunghiulari, care tipa de pe bar “I wanna lick your balls” in timp ce isi saruta prietena in ureche. “Domnisoara esti groaznica”, i se zice in fata, dar contracareaza instant:”Sunt absolut beata, baby!”. Parul i-a tasnit din coada de atata energie si ii acopera fata ca dupa o noapte salbatica. In tema cu DJs With Bad Haircuts, care pune techno pe ring si starneste atentie. Parca spune “toata lumea, degetul la mine!”.
Este cald. In pupitru, merge o aeroterma. Oriunde stai, curentul de aer te ajunge, te sufoca, te scoate afara. Suntem toti schiori si dansam in costume. Si cum ne miscam mai aprig, se taie sunetul si lumea se supara. Se tipa, se intreaba “Ce faci ma?”, iar DJ-ul, cu ochii in butoane, intinde o casca, de unde razbate o muzica confuza. Oamenii se aduna ciorchine si se uita hipnotizati la sunetul care parca se vede.
Domnisoara beata sparge consternarea, vine cu sonor. Urla cat o tine vocea “I am the master” si se infige la pupitru, aplecata peste CD-player ca o gospodina deasupra aragazului, cu tigara in mana si cu mana in sold. Invarte la platan si canta patru pe patru “The DJ died this morning, just suck my balls”. DJ-ul ii da o palma la fund si ea isi atinge scopul. Apar si prietenele ei, la fel de bete dar mai putin spectaculoase. “Ce faci aicea fata?”. “Pun muzica”, zice, intoarce spatele si pleaca infipta si clatinata pe tocuri. Lasa in locul ei, o pereche de sani mari, care danseaza deasupra platanelor odata cu mainile care misca lampa DJ-ului: hatza la dreapta, hatza la stanga, hatza pe loc. Pana vine sunetul, lumea se imprastie. DJ-ul pune acum muzica doar pentru el si pentru un clubber cu sapca, care se invarte titirizat, cu mainile larg deschise si capul pe spate, caci ringul este gol si inaltator.
La bar, Marika bea o bere si se incadreaza perfect in design.
Joia la club
Cand intru laKristal, sonorizarea mi se pare o binecuvantare. Basul ma gadila in talpa. Vreau sa ma descalt si sa ma scarpin. Dau 5 lei la garderoba si se gaseste loc si pentru mine. Mi se agata geaca pe o bara goala, care probabil este rezervata spagii. Petrecerea este branduita de o vodka, ale carei blonde ma intampina cu fructe stropite cu alcool. O poza? In fata, pe ring, un grup de groopies asteapta sosirea lui Andy Fletcher. Agita steagul Marii Britanii ca niste microbisti, in timp ce niste degete lungi, terminate in unghii rosii, flutura o pancarda pe care scrie “The joy you bring for the masses”. Andy scoate capul la pupitru ca puiul din ou, iar lumea tipa ca apucata de panica. I se scandeaza numele, cand nici macar nu a pus prima piesa. Este Andy, Depeche Mode?
“Depeche Mode” opreste muzica dupa Vania, ca sa isi inceapa setul, ca un profesor cu ochelari, care isi incepe lectia. Puzderie de telefoane care fac poze si sase camere de filmat. Ma plimb printre oamenii care ies joia la club si aflu ca Gojira si-a luat licenta in medicina generala, cu 10. Ma tulbura un trance fara margini si ma trimite la bar sa imi iau ceva de baut.
Sound de radio. Andy nu construieste, pune piese cu refren, una dupa alta, in stilul electro al anilor ’80: voci care striga “na, na, na”. Normal, la refren se aplauda. Bate un vant, mai da o grindina si ploua cu disco. DJ-ul ridica mainile, multe, dar nu misca pe nimeni. Imi place de fiecare data cand se schimba piesa. Astept sa se schimbe piesa. Niu, niu, dum, dum! Nooooise si din nou voci electro. Imagineaza-ti ca cineva iti da in cap cu un carton pe care scrie “She likes me, she likes me!”.
Andy aplica miscarea Tiesto si da ceva in plus: deschide bratele catre public, dupa care, inevitabil, isi trece degetele prin par si scutura din cap. E ca un tic nervos. Se tot repeta. Deasupra sa, doua ventilatoare ii fac racoare. La Kristal nu este fum! Dj-ul ofera momente de repaos pentru animatoare, sa persiste in unduiri de bazin. Pe jos, persista mucuri de tigari si flyere cu Moshic.
Fletcher mixeaza Depeche Mode. Se tipa, se sare, se arata cu degetul la tavan. Iar e cu trance. Acum poate sa puna orice, ca ne place, am auzit vocea lui Dave! Yu hu! Yu Hu! Astept Staying Alive! Ma uit dupa un tricou cu leduri care palpaie a ceva ce-mi aduce aminte de Winamp. Se canta I feel good, I feel loved si mi se comunica ca era si Wanda pe la intrare. Ne intereseaza?
Plec, imi iau haina de pe bara care acum e plina de spaga. Ma dor urechile. Imi tiuie capul. Sonorizarea la Kristal este prea tare!
Teapa
Uite ca ar trebui sa mai zic cate ceva, vorba aceea, mai razi, mai arzi o carpa.
Cam asa a fost si sambata, la Session, la petrecerea cu Ellen Allien si Apparat, care de fapt, a fost o iluzie. Pentru ca ea a facut playback, iar el a dat la oha din butoane, vorba lui de-dans. N-au fost nici sunet, nici toalete si nici aer. Iar peste o luna, ai sa uiti c-ai fost si tu. Portofoliul insa, ramane.
Este bine sa ai portofoliu. Este prost sa nu anunti ca artistii vor face live de o ora, este nesimtit sa pui 40 de lei intrarea la Praslea si este total neinspirat sa-l pui pe Praslea la pupitru trei ore, + plus-ul de dupa, cine o mai fi stat.
Ne-am distrat prea tare, la rasarit de soare?
Am fost in delegatie
Dintr-un "defect" profesional de a ma afla in comunitati din care nu fac parte, ma inghesui in numeroasa cifra de 10 mii de oameni infipti in nisipul H2O, la concertul Akon. Doamne cati bronzati, caci oamenii de la tara nu sunt tarani, sunt bastinasi.
La pupitru, DJ Penis–D (noi asa am inteles ca il cheama): “Ho, ho, ho, Romania are you ready?”, intreaba si pune Unkle, da Unkle! Canta bumbastic, mixeaza Daft Punk, ho, ho ho, avem si Chemical Brothers! Frate, poate aud si Plastikman! Tot putin, ca sa nu se prinda lumea.
Aparitia lui Akon este minimalista – negru pe alb, “Dumnezeu din Senegal”, pentru toata lumea care striga “Ghetoooo”. Dupa care, Dumnezeu spune: “I will take 40 women with me tonight at the hotel”, iar eu plec in La Mania. Tania Vulcano lipseste de la Closing Party, pentru ca si-a dat close cu o zi inainte, la Ibiza. Mi-a zis cineva, live, de la Cocoon.
Dar e banda la hotel si am transfer frate!