Ce se mai intampla martea, la Martin

Marti, ora 23. Un rocker sta la o bere si la o discutie cu un homless, in fata la Martin. Pe hol este full de plete si de tricouri cu fetze cu plete si litere de cripta. Nici un picior de copil. Langa bradul cu globuri cat pumnul troneaza la vanzare bluze la 50 de lei, pe care scrie “Raise the Apocalipse Machinery”. Clubul s-a transformat intr-o constructie subterana, intr-un templu antic, al carui altar se afla in spatele cortinei de catifea rosie, pe scena. Se venereaza cultul elasticului de par si realizez ca la muzica house nici fetele nu au parul atat de lung. Aici, TOATE fetele au parul lung. Ma simt in plus. Dar avasez. Nu e loc la garderoba, dar e loc la bar. Nu se bea apa. Nu prea se bea. O fi scump. Sau mai bine, o fi marti. Prind cu vederea, pe ici pe colo, sepci cu pleata iesita prin inchizatarea de plastic, ochelari de vedere gramada si tatuaje care se preling de sub tricou, pe gat si pe brate. Stau in spate, sa nu ma prinda in fata, la inghesuiala, vreun pogo.

Suedezii Marduk apar pe scena, toti patru vopsiti pe fata violent, in alb si negru, gata sa expire deathmetal prin toti porii. Se tipa si se aplauda rasfirat. Semnul “Rock forever” si cateva maini facute gheara in aer sustin primul vers, un racnet, care revarsa un potop de gigigi la chitara armonica si starnesc prima pleata care este cat pe ce sa ma loveasca in ochi. Solistul face miscarea Tiesto: deschide bratele la public si lasa pleata pe spate, in timp ce tipa la microfon. Are voce. Erupe un vulcan, dar nimeni nu fuge, toata lumea contempla in transa soundul care mi se pare ca aduce potopul la Martin. Pentru prima data ma intreb cine locuieste deaspura? Oare ce face acum?

Un strigat, o smucitura de cap, un strigat, o smucitura de cap. Cam asa se deruleaza in fata ochilor mei concertul imortalizat de multe aparate foto si de telefoane mobile. In reflectoarele rosii, verzi, galbene si albastre solistul se intoarce cu spatele si striga din fum “Are you fucking with us tonight?”. “Daaa, of course” ma gandesc, iar multimea aproba si ea ritmul, misca sacadat din gat. Il tin si eu, oricum din altceva nu-mi vine sa dau. Nu pricep nimic, sunt derutata complet, asta e strofa sau e refren? In timp ce studiez bratara din piele cu tepuse din metal care se agita in aer, langa mine, ma gandesc: “Am voie sa zambesc?”. Nu apuc sa-mi dau un raspuns, ca omul cu vocea ne imbie in iad: “Join Satan!”, racneste cat il tin plamanii, iar eu plec acasa. Nu mai fac. Nu inteleg nimic.