Retrospectiva muzicala

Ajungem la Martin pe la ora doua, soundul ma face sa cred ca la platane este Livio, nu este el, este Laurent Garnier si imi ia vreo 20 de minute sa-mi dau seama unde se duce, spre un set de techno clasic, presarat cu multe genuri electronice sau nu, pentru ca, pentru el oricum toata muzica este techno.



Niste sunete aka Gaiser ma fac sa zambesc, dar nu e minimal, este inghesuiala, tocmai ce m-am lovit singura cu sticla in barba, incercand sa dansez. Mai striga unul “Yuhu”, dar nimeni nu se misca progressive trance, doar Lauent da din cap, de la stanga la dreapta, cu mainile infipte tugui in butoane. Le ciupeste violent si tremura din umar, iar cand ma pregateam sa ma vait ca nu-mi place, toti ridica mainile, striga “uuu” si aplauda timp de un minut. DJ-ul opreste muzica, isi primeste ofranda si arunca cu techno. Este atat de surprinzator cum le imbina si cum construieste incat ma intreb daca e chiar profi sau sunt eu bine dispusa?

Diversitatea este la ea acasa, aud pian, mixat pe techno puternic, trance instrumental cu techno clasic, in timp ce un prieten imi tipa in ureche “Vreau piesa cu fata rosie, daca n-o pune jur ca ma supar”. La vremea ei, amicul isi facuse un CD pentru masina, cap coada cu aceasta piesa, asa ca, probabil, intr-un final, s-a suparat. De-dans e fericit, ii place, “dupa atat minimal, e ca o ploaie de primavara”, zice si se misca sacadat, wuum, wuum, waash! Eu iar aud minimal (!), picura in boxe niste glitch, dar este inselator, de fapt incepe o piesa cu o voce din tenebre, care spune “intergalactic” si te invita pe o nava spatiala imaginara, precum piesele din ‘95. Vocea este atat de grava, incat imi aduce aminte ca, acum o luna, pe aceeasi scena, au cantat Marduk.



La 3 si 20, in sfarsit, mi-o iau picioarele la fuga, nu trece mult si sar in sus. “Technooo!”, se tipa in stanga mea si am impresia ca pana se va termina piesa o sa inebunim. Parca am dat trei ture de Martin, pe afara, si in loc sa ma simt obosita, sunt gata sa zbor. Numai sa o tina asa, dar n-o tine, iar ne da niste cuvinte, sa ne linistim, sa lasam capul pe spate, sa bem o gura de apa sau mai bine, sa mai bem inca o bere. Este un fel de “romantic techno”, care se intersecteaza cu trackuri ce au strofa si refren. Si fete pe refren: “u used to kiss me, touch me, please me, love me, ooo”. Ooo! Mi se pare obraznic, as vrea sa nu existe categoria de muzica spasme, care imi da flashback-uri cu MTV. Cineva iar spera sa puna o piesa de-a lui, dar de fapt playeaza niste disco din ’80 care ti se pare breakbeat. “Haide frate, schimba vocile astea”, auzi in spate, dar eu sper sa nu mai puna trance, in ciuda atator veterani prezenti. Ma intalnesc si cu Vania pe ring, “Asta mixeaza exact ce pun si eu, stiu cum o sa se termine setul”, imi spune si ma gandesc daca si Laurent Garnier ar zice ca pune muzica ca Vania, in timp ce pune Vania.

Dj-ul iar o da intr-un tip de techno, care nu s-a mai auzit in Martin de la Derrick May, iar in general la noi nu prea ai sansa sa te zguduie asa nici un DJ. Acum, pe ring se bat Darth Vader cu Obi-Wan Kenobi, in sabii verzi si rosii, este o lupta aprinsa, fara timp de respiro, care se transforma, intr-un film cu happy end, pe o coloana sonora cu disco din ‘70, “You make me feel mighty real”, iar de aici o da in “dubi, dubi”, mixeaza niste jazz si trece la New Order – Blue Monday, dupa care tipa unul “My name is G, U-Ha, U-Ha!” si realizez cum se manifestau multimile in vremea aceea. Lumea aplauda, crezand ca bucatarul a terminat de amestecat in salata, dar mai arunca niste piper si pune de la The Doors, “Long Way to Hell”. Trebuie sa fii Laurent Garnier ca sa-ti permiti asta, desi poate si James Lavelle. Apreciez indrazneala si simt c-am obosit, ma asez si ascult de jos, pana pe la 5:30, cand simt ca tot ce mai poate intra acum este niste minimal si pleeeeec. Nu mai pot sa petrec.